În Coran Nu Există Erori Gramaticale

Am pregătit un răspuns la articolul intitulat “Erorile gramaticale din Coran”, lansat de site-uri străine anti-islamice precum Answring İslam și distribuit și de ateii turci -deși cei mai mulți dintre ei nu știu nici ei înșiși dacă aceste afirmații sunt adevărate sau nu-. Până acum nu am văzut vreun site sau autor care să fi răspuns. În general s-au făcut obiecții de forma “Diferențe de dialect arab”, dar nimeni nu a dat o explicație detaliată. Chiar dacă este lung, am încercat să explic pe cât posibil la un nivel pe care să-l înțeleagă toată lumea. Lectură plăcută din respect pentru efort m-aș bucura dacă ați distribui.

1. Afirmația de eroare: eroarea de i’rab a cuvântului “Sabeenii” din versetul 69 din al-Ma'ida.

În arabă, cuvintele primesc un i’rab după poziția lor. De exemplu, numele la plural, dacă vin ca subiect, sunt “merfu”. Terminațiile lor sunt de forma “u’ne” [ون ]. Dar dacă vin în propoziție ca obiect, sunt “mensup”. Terminațiile lor sunt de forma “i’ne”[ين]. Însă stările de mensup și merfu nu se limitează la acestea. Dacă înaintea cuvintelor vin “particule de nasb” de forma “inne, enne” [أن إن], subiectele se scriu tot de forma “i’ne” [ين]. Întrucât versetul 69 din Al-Ma'ida, subiectul nostru, începe cu particula de nasb “inne” [إن], cuvântul “sabiiUNE=الصَّابِئِينَ” din Verset, care are sensul de “Sabeenii”, fiind numele lui inne, ar fi trebuit să fie de forma “sabi’İNE=صابئين”. De altfel, în același i’rab, în Al-Baqara 62 și în Versetul 17 din Al-Hajj a venit de forma “Sabi’İNE=صابئين”.

În ceea ce privește răspunsul: am spus anterior “Singura cauză pentru care ateii cred că au găsit erori în Coran este neștiința”. Această afirmație confirmă și ea acest lucru. Căci, după cum voi explica îndată, cineva care cunoaște celelalte trăsături ale limbii nu ar lansa o asemenea afirmație spunând “am găsit o eroare!”.

În arabă există o trăsătură pe care o numim “takdim ve tehir”, adică “aducerea în față și amânarea”. De exemplu, când construim o propoziție în turcă, în loc să spunem “Ben, İstanbul’a gittim” putem rosti propoziția ceva mai apăsat spunând “İstanbul’a gittim ben!”. Singurul lucru pe care îl facem este să schimbăm locul subiectului, predicatului și obiectului. La fel și în arabă, prin schimbarea locului subiectului și obiectului, se poate adăuga propoziției un sens puternic. Cel mai frumos exemplu în acest sens este următoarea expresie din versetul 13 din At-Taghabun: “ve ale Allahi fe-l yetevekkelil müminun= وَعَلَى اللّٰهِ فَلْيَتَوَكَّلِ الْمُؤْمِنُونَ” În mod normal, această expresie ar fi trebuit să fie de forma: “fe-l yetevekkelil müminune ale Allahi= فليتوكل المؤمنون على الله” [respectând regula fiil + fail+ meful]. Însă obiectul, subiectul și predicatul și-au schimbat locurile și au adăugat versetului sensul “credincioșii să se încreadă NUMAI în Allah”. Dacă ar fi fost scris așa cum am spus, ar fi avut sensul “credincioșii să se încreadă în Allah”.

Acum că am înțeles această regulă, să ne întoarcem la versetul 69 din al-Ma'ida: Și în acest verset există un “takdim ve tehir”. Potrivit multor învățați ai limbii, versetul este astfel: “إن الذين آمنوا والذين هادوا من آمن باللّه واليوم الآخر وعمل صالحا فلا خوف عليهم ولا هم يحزنون والصابئون والنصارى كذلك Cu siguranță, cei care au crezut și iudeii.. [dintre aceștia] cine a crezut în Allah și în ziua de apoi și a săvârșit cu conștiință fapte îndreptătoare, atunci nu este nicio teamă pentru ei și ei nu se întristează. Tot așa sunt și Sabeenii și creștinii”

Cuvântul “Sabeenii” se află în poziție de subiect și este independent de inne. A fost adus la început prin aplicarea unui takdim și de aceea a fost scris ca merfu, de forma “Sabi’une=الصَّابِؤُونَ”. Aceste lucruri pe care le spun nu le-am născocit tu însuți, potrivit multor învățați ai limbii precum “sibeveyh, zeccac, zamahşeri, el Halil”, acesta este takdirul versetului.

Potrivit unei alte explicații, în acest Verset “inne=ان” nu este particulă de nasb, ci a fost folosit cu sensul de “da”. De exemplu, un poet a spus următoarele: ويقلن شيب قد علاك وقد كبرت فقلت إنه] “[femeile] ‘ți-a încărunțit capul și ai îmbătrânit’ spun. [iar eu] da (İNNEh=انه) am spus.]” Aici “inne=إن” a fost folosit cu sensul de “da”. (kurtubi)

2. Afirmația de eroare: În versetul 162 din An-Nisa, în timp ce toate numele vin ca subiect [müpteda], ca merfu, adică de forma “u’ne=ون”, numele “mukimİ’NE=مقيمين”, care are sensul de “cei care împlinesc [rugăciunea]”, a venit ca mensup.

Din nou, o afirmație de eroare izvorâtă din neștiință. În arabă, un nume poate fi făcut mensup pentru un cuvânt cu sensul “Mai ales….pe aceștia îi am în vedere”. Sibeveyh, dând exemple din câteva texte, a spus că versetul are sensul “mai ales cei care împlinesc rugăciunea”. Unul dintre aceste texte este următorul: وكل قوم أطاعوا أمر سيدهم إلا نميرا أطاعت أمر غاويها الظاعنين ولما يظعنوا أحدا والقائلون لمن دار نخليها Fiecare neam s-a supus poruncii stăpânilor săi, cu excepția numeyriților. Ei s-au supus poruncii celor mai răzvrătiți dintre ei. mai ales pe acei călători care nu lasă pe nimeni pe drum îi am în vedere Dă Noi în această râpă cui lăsând vom pleca, cei care spun” (traducere și citat: kurtubi) De exemplu, aici cuvântul “ez zaınİN=الظاعنين” a venit ca mensup. În mod normal ar fi trebuit să vină ca merfu. Dar a venit ca mensup cu sensul “mai ales, pe aceștia îi am în vedere”. Prin urmare, și în versetul respectiv a venit ca mensup cu sensul “mai ales pe cei care împlinesc rugăciunea îi am în vedere”. (zamahşeri)

3. Afirmația de eroare: În versetul 63 din Ta-Ha, expresia “in hezeni=إن هذان” ar fi trebuit să fie mensup, de forma “in hezeyni=هذين”, din cauza lui “in” cu tahfif, care este particulă de nasb.

Răspuns: Nu trebuie, în arabă există din nou o astfel de folosire. De exemplu, se spune “in zeydun lemuntalikun=إن زيد لمنطلق” [Zeyd, negreșit este unul care vine]. (Zamahşeri: keşşaf) și în această expresie se află “in”, a venit cu lam de tekid ca în Versetul respectiv, dar numele “zeyd”, în loc să vină ca mensup de forma “zeyden”, a venit de forma “zeydun”. Prin urmare, nici în acest verset nu există o problemă de gramatică.

4. Afirmația de eroare: Expresiile din versetul 177 din Al-Baqara “Adevărata bunătate, în Allah… A crezut, a dat bunul iubit… A împlinit rugăciunea…Nimeni… Când a dat cuvântul, a celor care își țin cuvântul și a celor care au răbdare [este bunătatea]…” de fapt ar fi trebuit să fie la prezent general, nu de forma “a crezut, a dat, a împlinit”, ci de forma “cel care crede, cel care dă, cel care împlinește”. În plus, expresia “cei care au răbdare”, deși ar fi trebuit să fie de forma “sabirune=الصابرون”, a fost scrisă de forma “sabirine=صابرين”.

Prima afirmație este nevalabilă. Căci în acest verset s-a folosit verbul la trecut, deoarece este dată ca exemplu bunătatea făcută de o persoană care a crezut, a dat bunul iubit, a împlinit rugăciunea și astfel și-a dovedit sinceritatea. Nu există nicio dovadă că ar trebui neapărat folosit verbul la prezent general. De altfel, în Coran, în general, în loc de “O, voi cei care credeți!”, se spune “O, voi cei care ați crezut!”, folosindu-se verbul la trecut. În plus, există multe versete în care verbul la trecut este folosit în locul prezentului general și al viitorului. De exemplu, versetul 27 din Fatir “Nu ai văzut că Allah a trimis din cer o apă? Apoi cu ea am scos roade de felurite culori” cuvintele folosite, după această logică, ar fi trebuit folosite la prezent general, de forma “că trimite…scoatem”. Dar structura limbii arată că, după caz, verbul la trecut este folosit în locul viitorului. În plus, chiar și evenimentele care se vor petrece în ziua judecății sunt relatate în multe versete cu verbul la trecut, de forma “Allah a spus astfel… Cartea a fost așezată, au fost mânați spre iad și spre paradis”. Puteți verifica: (39:68; 75:8,9; 25:30; 7:44-48; 6:128; 20:125,126; 23:112-114) Să gândim logic: Dacă această folosire a limbii ar fi fost o “eroare”, arabii din acea perioadă s-ar fi opus spunând “există o eroare”. Dar, dimpotrivă, întrucât folosirea limbii de către ei înșiși era astfel, nimeni nu s-a împiedicat de asta, nici măcar învățații limbii nu s-au împiedicat de acest lucru.

Cât despre cealaltă afirmație, cuvântul “sabirine=صابرين” din Verset a venit ca mensup cu sensul “Mai ales pe cei care au răbdare îi am în vedere”. La aceasta s-a răspuns la Afirmația 2.

5. Afirmația de eroare: În expresia din versetul 59 din Al Imran “…Allah l-a creat pe adam din pământ, apoi a spus ‘fii’ și el a fost”, expresia “a fost” verbul la prezent general de fapt ar fi trebuit să fie cu verbul la trecut “kane=كان”. Dar este scris cu verbul la prezent general “yekunu=يكون”. Ca și cum ar da versetului un sens de felul “a spus ‘fii’, și el iată că este”. La afirmația a 4-a am dat exemple privind folosirea verbului la trecut în locul viitorului. La fel, și o povestire la trecut poate fi relatată cu verbul la viitor.

De exemplu, în versetul 102 din Al-Baqara apare expresia “...me tetlu-ş seyatinu=ما تتلو الشياطين”. “tetlu=تتلو” este verb la prezent general. În mod normal ar fi trebuit folosit, de forma “me TELETi-ş şeyatinu=ما تلت الشياطين”, scriind “telet=تلت”, verbul la trecut. Dar, fiindcă este o povestire la trecut, s-a folosit prezentul general. Adaugă propoziției un fel de sens “la cele pe care diavolii le citesc.”. Și versetului respectiv îi dă un fel de sens “Allah îl crease din pământ, apoi îi spusese ‘fii’, și el iată că fusese”. Multe persoane precum zamahşeri, Nehhas, care sunt învățați ai limbii, au spus că acest verset este relatat cu verb la prezent general fiindcă este o povestire la trecut.

Prin urmare, nici în acest verset nu există o eroare, în afirmație există o rătăcire izvorâtă din neștiință.

6. Afirmația de eroare: Este expresia “eserru-n necve ellezine zalemu=وَأَسَرُّوا النَّجْوَى الَّذِينَ ظَلَمُوا” din versetul 3 din Al-Anbiya. Fiind o propoziție verbală, când este Menționat fail “ellezine zalemu =الذين ظلمو”, verbul ar fi trebuit să fie la singular. Adică expresia ar fi trebuit să fie de forma “eserra-n necve… =أسر النجوى…”.

Pentru a se înțelege mai bine răspunsul la această afirmație de eroare (!), să dăm mai întâi un exemplu pentru afirmația de eroare. De exemplu, dacă am construi o propoziție verbală cu sensul “elevii au ieșit [din clasă]”, am spune “harece-t tullebu=خرج الطلاب”. Verbul îl spunem la singular, nu de forma “au ieșit”, ci de forma “a ieșit”. Căci cuvântul “tullebu=الطلاب”, care este fail al propoziției, a fost Menționat. Dar dacă nu l-am fi Menționat pe fail în propoziție, am fi spus “au ieșit”, de forma “haracu=خرجو”, iar “و” de la sfârșit ar fi ținut locul lui fail.

Prietenul care a lansat afirmația a crezut că expresia “ellezine zalemu =الذين ظلمو” din continuarea versetului este fail, pe când această expresie nu este fail, ci bedel. De exemplu, cu sensul “cei din casă adică fiii lui Abdullah au plecat” se spune “inne-lleziyne fi-d dari intaliku benu Abdullah =إن الذين في الدار انطلقوا بنو عبداللّه”. Aici verbul “intaliku=انطلقوا” ca plural, iar expresia “benu Abdullah=بنو عبد الله” menționată în continuare este și ea bedel. A dat propoziției sensul “cei din casă, ADICĂ fiii lui Abdullah”. (kurtubi) de aceea expresia “ellezine zalemu=الذين ظلمو” din Versetul respectiv este bedel. În concluzie, din nou nu există o eroare de gramatică.

7. Afirmația de eroare: Este expresia “hezeni hasmeni ihtesamu fi rabbihim=هَذَانِ خَصْمَانِ اخْتَصَمُوا فِي رَبِّهِمْ” din versetul 19 din Al-Hajj. Expresiile “hezeni hasmeni=هَذَانِ خَصْمَانِ” de aici sunt tesniye, adică duale. Au sensul “Aceștia doi sunt doi pârâți”. Însă expresia “ihtesamu =اختصمو” din continuare nu este tesniye, ci cemi, adică plural. În mod normal ar fi trebuit spus, ca tesniye, adică dual, “ihtesama=اختصما”.

Răspuns: Expresia “hezeni hasmeni =هَذَانِ خَصْمَانِ” este după formă, iar expresia “ihtesamu=اختصمو” este după sens. Căci spunând “Acești doi reclamanți”, s-a avut în vedere sensul “Acești doi reclamanți [grup]”. Tesniye a venit după formă. Iar expresia “s-au judecat”, care este la plural, a venit după sens. O folosire asemănătoare există și în versetul 16 din Muhammad. În expresia “minhum men yestemiu ileyke=منهم من يستمع إليك”, adică “Dintre ei este cine ți-a dat ascultare.”, cuvântul “cine” [من], fiind ca formă singular, dar ca sens plural, în continuarea versetului s-a spus “hatte ize haracu=حتى إذا خرجو”, adică “În sfârșit, CÂND AU IEȘIT”. Pe când expresia “au ieșit” de aici este la plural. Căci s-a folosit pluralul după sens. (zamahşeri) prin urmare, nici aici nu există o eroare de gramatică.

8. Afirmația de eroare: În expresia “vein taifeteyni min-el müminine ikteatulu, fe eslihu beynehume= وَإِن طَائِفَتَانِ مِنَ الْمُؤْمِنِينَ اقْتَتَلُوا فَأَصْلِحُوا بَيْنَهما” din versetul 9 din Al-Hujurat, expresiile “două grupuri” și “dintre cei doi” sunt tesniye, adică duale, dar expresia “(dacă) s-au luptat” este la plural. În mod normal ar fi trebuit să fie de forma “ikteatela=اقتتلا”.

Răspuns: La afirmația anterioară s-a dat deja răspunsul la aceasta. Expresiile “două grupuri” și “dintre cei doi” sunt tesniye după formă; iar expresia “s-au luptat” este la plural după sens.

9. Afirmația de eroare: În expresia “rabbi levla ehharteniy ile ecelin garibin fe essaddeka ve EKUN minessalihin=رَبِّ لَوْلَا أَخَّرْتَنِي إِلَى أَجَلٍ قَرِيبٍ فَأَصَّدَّقَ وَأَكُن مِّنَ الصَّالِحِينَ” din versetul 10 din Al-Munafiqun, expresia “ekun=أكن”, fiind legată de “fe=ف” de dinainte, ar fi trebuit să fie de forma “ekune=اكون”. Căci verbul “fe essaddeka =فاصدق” din context este mensup prin “fe=ف”, care este răspunsul întrebării. Prin urmare ar fi trebuit să scrie “ekune=اكون”.

Răspuns: Verbul “ekun=أكن” a făcut atif la mahalul verbului “essaddeka=أصدق”. Iar mahalul acestuia, fiind propoziție de răspuns, s-a terminat de forma “ekun=أكن”. În mod normal, propoziția este în takdirul “…essaddek ve ekun=أصدق واكن”. Litera “fe=ف” care a venit ca răspuns al întrebării a făcut nasb verbului “saddek”, iar verbul “ekun=أكن” a devenit atif la mahalul acestuia. Prin urmare, este un verset corect din punct de vedere gramatical.

10. Afirmația de eroare: Expresia “vessemai ve MA benahe=وَالسَّمَاء وَمَا بَنَاهَا” din versetul 5 din Ash-Shams ar fi trebuit să fie în mod normal de forma “…ve MEN benahe=ومن بناها”. Căci sensul este “jur pe cer și pe cel care l-a făcut”. Întrucât cel care l-a făcut este Allah, ar fi trebuit să vină “men=من”, folosit pentru ființele conștiente, dar a venit “ma=ما”.

Răspuns: “ma=ما” de aici are rol de mastar, adică sensul versetului nu este “pe cel care l-a făcut”, ci “pe construcția lui”. (zad’ul mesir) chiar dacă îl acceptăm ca ismi mevsul, tot nu apare o problemă. Căci “ma=ما”, așa cum litera “bi=ب”, adică “cu”, poate fi folosită, atât în coran cât și în alte texte, cu sensul lui “fi=في”, adică “în”, una în locul celeilalte, poate fi folosită și în locul lui “men=من”. De altfel, coranul nu numai în acest verset, ci și în alte versete a folosit “ma=ما” pentru Allah.

11. Afirmația de eroare: Versetul 11 din Fussilat “s-a îndreptat spre cerul care era în stare de fum. Lui și pământului…le-a spus. Amândouă au spus ‘am venit de bunăvoie’”

În acest verset, expresia “au spus”, adică “kaleta=قلتا”, a venit corect ca tesniye. Însă expresia “tai’ıyn=طائعين” din continuare a venit la plural și masculin. Pe când “cerul și pământul” nu sunt nume masculine, ci feminine. Fiind ca număr două, ar fi trebuit să scrie “tai’ıteyni=طاعئتين”.

Răspuns: Cuvântul “sema=سماء”, care are sensul de “cer”, deși este singular, poate fi folosit și în locul pluralului. (müfredat: سما, în coran există exemplu) adică versetul poate avea sensul “s-a îndreptat spre CERURILE care erau în stare de fum”. Ca sens a venit la plural; ca formă a venit la singular. Expresia “cele două au spus” a venit ca formă tesniye. Expresia “am venit de bunăvoie” a venit ca sens la plural. Iar folosirea în forma masculină se datorează așezării lor în poziția de ființe conștiente. Căci, conform regulii “orice plural fără conștiință are regimul unei singure femele”, cerul și pământul descrise în Verset nu ar fi trebuit prezentate drept conștiente. Dar fiindcă au fost considerate conștiente, au venit în forma masculină. (zamahşeri)

12. Afirmația de eroare: Versetul 56 din Al-A'raf “…Cu adevărat, Îndurarea lui Allah este aproape de cei buni.” Cuvântul “este aproape” de aici, adică “karibun=قريب”, este masculin. Dar cuvântul “rahmet-allahi=رحمة الله” este feminin. În mod normal, conform acordului de gen dintre subiect și predicat, ar fi trebuit să fie feminin, de forma “karibetun=قريبة”. Căci cuvântul “rahmet=رحمة” este feminin.

Răspuns: Cuvântul “Rahmet=رحمة” nu este feminin real. Adică are sensul masculin de forma “rahm=رحم”. Fiindcă nu este real, predicatul său a venit la masculin. (Zamahşeri:keşşaf) de exemplu, cuvântul “nisvetun=نسوة” înseamnă “femei”. Dar, fiindcă femininul său nu este real, și în versetul 30 din Yusuf s-a folosit verbul masculin “ka’le=قال”.

Potrivit unei alte posibilități, acest cuvânt a venit la masculin fiindcă este folosit cu sensul de distanță. (Ferrâ)

13. Afirmația de eroare: Versetul 160 din Al-A'raf “i-am împărțit în douăsprezece triburi” Cuvântul “trib” din expresia “douăsprezece triburi” din acest Verset a venit la plural, de forma “esbaten=اسباطا”. Pe când la numerele de peste 10 madud vine la singular, de aceea ar fi trebuit să scrie la singular, de forma “sebten=سبطا”.

Răspuns: Cuvântul “esbaten=اسباطا” nu este madud, este bedel sau are rol de temyiz. (Beydavi) s-a spus un fel de “I-am împărțit, adică neamurile, în douăsprezece”.

În plus, deși se știe că înainte ca Coranul să fie adus în formă de carte existau texte în arabă, acestea nu depășesc simple inscripții pe ziduri și unele chitanțe comerciale, iar CORANUL ESTE PRIMA CARTE SCRISĂ ÎN ARABĂ. În acest context, pentru regulile de ortografie și gramatică arabă, singura operă scrisă, singura sursă este Coranul. Adică Coranul este o sursă care dă direcție limbii arabe.

În concluzie, în Coran nu există nicio eroare de gramatică.