A fost Potopul lui Noe un dezastru local?

Cei care neagă existența Potopului lui Noe spun, ca dovadă pentru această afirmație a lor, că existența unui potop la scară mondială este imposibilă. De asemenea, ei avansează afirmația că un asemenea potop nu a avut loc și cu scopul ca ea să fie un temei pentru negarea lor.

Însă, în Coranul cel Nobil, singura carte sfântă revelată de Allah și nealterată, evenimentul Potopului este relatat cu mult diferit de legendele despre Potop menționate în Tora și în diverse culturi. Tora Alterată, care alcătuiește primele cinci cărți ale Vechiului Testament, spune că acest potop a fost universal și a cuprins întreaga lume. Însă în Coran nu se dă o asemenea informație; dimpotrivă, din versetele respective se înțelege că Potopul a fost regional și că nu întreaga lume, ci Poporul lui Noe, avertizat-și-înfricoșat de profetul Noe, a fost pedepsit.

Când ne uităm la relatările despre Potop din Tora și din Coran, această diferență poate fi văzută cu ușurință. Tora, care de-a lungul istoriei a fost supusă diverselor alterări și adăugiri, explică începutul Potopului astfel:

Și Domnul a văzut că pe pământ răutatea omului era multă și că, în fiecare zi, gândurile și închipuirile inimii lui nu erau decât rele. Și Domnul S-a căit că l-a făcut pe om pe pământ și a simțit durere în inima Lui. Și Domnul a zis: Pe omul pe care l-am creat, și animalele, târâtoarele și păsările cerurilor le voi șterge de pe fața pământului; căci M-am căit că le-am făcut. Dar Noe a găsit har în ochii Domnului. (Geneza, 6:5-8)

Însă în Coran se anunță că nu întreaga lume, ci doar Poporul lui Noe a fost nimicit. Întocmai ca profetul Hud, trimis Poporului Ad (Sura Hud, 50), sau profetul Salih, trimis Poporului Thamud (Sura Hud, 61), și ca ceilalți profeți, și profetul Noe a fost trimis numai propriului său popor, iar Potopul l-a făcut să dispară pe Poporul lui Noe:

Cei nimiciți sunt poporul care nu a ascultat propovăduirea profetului Noe și care a stăruit în răzvrătire. Versetele pe această temă au fost explicate printr-o relatare categorică:

De asemenea, în Coran Allah anunță că un popor nu va fi nimicit atâta vreme cât nu i s-a trimis un mesager. Pentru nimicire, trebuie ca poporului să-i fi venit un avertizator înfricoșător și ca acest avertizator să fi fost declarat mincinos. În Sura Al-Qasas, Allah poruncește astfel:

În Coran se anunță că un popor căruia nu i s-a trimis un avertizator nu va fi nimicit. Iar profetul Noe, care este un avertizator, a fost trimis doar propriului său popor. Din acest motiv, Allah nu a nimicit popoarele cărora nu li s-a trimis avertizator, ci doar Poporul profetului Noe.

Din aceste exprimări din Coran se înțelege că Potopul lui Noe nu a fost o catastrofă care a acoperit întreaga lume, ci una regională. De asemenea, săpăturile făcute în zona arheologică în care se crede că a avut loc Potopul -pe care le vom examina îndată- arată și ele că Potopul nu a fost un eveniment universal care a acoperit întreaga lume, ci un dezastru foarte vast care a afectat o parte a Mesopotamiei.

În Coranul cel Nobil se anunță că, după potop, corabia s-a așezat pe „Cudi”. Acest cuvânt, care înseamnă loc rodnic, fertil, este foarte important pentru cercetătorii potopului, deoarece este un indiciu atât că potopul a fost regional, cât și că locul unde s-a oprit corabia nu este un munte foarte înalt precum muntele Ararat. Cudi trebuie să fie un loc în care să se poată locui după potop, potrivit pentru agricultură, unde există bazine de apă și care întrunește orice fel de condiții de așezare.

Au fost luate în corabie toate animalele?

Comentatorii Bibliei cred că profetul Noe a luat în corabie toate speciile de animale de pe pământ și că neamul animalelor a scăpat de dispariție datorită profetului Noe. Potrivit acestei credințe, toate animalele de pe pământ au fost adunate și așezate în corabie.

Cei care apără această afirmație ajung, desigur, într-o situație foarte grea din multe puncte de vedere. Desigur, nu este posibil să se răspundă la întrebări precum cum s-au hrănit speciile de animale luate în corabie, cum au fost stivuite în corabie, cum au fost izolate unele de altele. Mai mult, este și un motiv de curiozitate cum au fost adunate animalele proprii diferitelor continente; precum mamiferele de la poli, cangurii din Australia sau bizonii proprii Americii. De asemenea, se succed unele după altele și întrebări precum cum au fost prinse cele veninoase, ca șarpele și scorpionul, care sunt extrem de periculoase pentru om, și animalele sălbatice, cum au putut fi ținute în viață până la Potop în afara mediului lor natural.

Dar acestea sunt explicații care se află în Tora alterată și cărora nu li se poate aduce o lămurire. În Coran, în schimb, nu există nicio explicație potrivit căreia toate speciile de animale de pe pământ au fost luate în corabie. După cum am arătat mai devreme, Potopul a avut loc într-o anumită regiune. De aceea, animalele luate în corabie trebuie să fie cele care trăiau în regiunea în care se afla Poporul lui Noe.

Dar este limpede că nici măcar adunarea la un loc a tuturor speciilor de animale care trăiau doar în acea regiune nu este posibilă. Este greu de crezut și că profetul Noe și credincioșii, despre care se arată că erau foarte puțini (Sura Hud, 40), au adunat perechi din sutele de specii de animale din jurul lor. Dintre animalele din regiunea în care trăiau, nici măcar adunarea doar a speciilor de insecte nu este posibilă; și încă făcând deosebirea între mascul și femelă! De aceea, se poate crede că animalele adunate erau animale domestice, care puteau fi prinse și ocrotite cu ușurință și care, mai ales, le aduceau oamenilor folos. Potrivit acestui fapt, profetul Noe probabil că a luat în corabie vaci, oi, cai, găini, cocoși, cămile și animale asemănătoare. Pentru că acestea sunt animalele de bază necesare pentru viața ce urma să fie întemeiată din nou în regiunea care își pierduse în mare măsură vitalitatea din cauza Potopului.

Punctul important aici este următorul: una dintre înțelepciunile poruncii de a aduna animalele, pe care Allah i-a dat-o profetului Noe, poate fi nu atât păstrarea neamului animalelor, cât adunarea animalelor necesare pentru noua viață care urma să fie întemeiată după Potop. Pentru că, Potopul fiind local, nu poate fi vorba de stingerea neamurilor animalelor. Oricum, după Potop, cu timpul, animale din alte regiuni vor migra în această regiune și o vor readuce la vechea ei vitalitate. Important este viața care urma să fie întemeiată în regiune imediat după Potop, iar animalele adunate trebuie să fi fost adunate în principal în acest scop.

Cât de mult s-au ridicat apele?

O altă dezbatere despre Potop este dacă apele s-au ridicat sau nu atât de mult încât să acopere munții. După cum se știe, în Coran se anunță că, după Potop, corabia s-a așezat pe „Cudi”. Cuvântul „Cudi” este luat uneori drept numele propriu al unui munte, însă în arabă cuvântul înseamnă „loc-deal mai înalt”. Prin urmare, nu trebuie trecut cu vederea că în Coran „Cudi” poate să fi fost folosit nu ca nume propriu de munte, ci doar pentru a spune că corabia s-a așezat într-un loc mai înalt. De asemenea, din acest sens al cuvântului cudi se poate deduce și că apele au atins o anumită înălțime, dar totuși nu s-au ridicat până la nivelul munților mari. Adică Potopul, nu așa cum se relatează în Tora, nu a înghițit întregul pământ și toți munții de pe pământ, ci trebuie să fi acoperit doar o anumită regiune.

CE ÎNSEAMNĂ CUVÂNTUL CUDI

Comentatorii tradiționali ai Coranului au stăruit asupra faptului că acest cuvânt „Cudi” poate fi numele unui munte și au căutat un munte numit Cudi. Pornind de aici, au spus că ar putea fi în Hijaz, în Palestina și în Nordul Mesopotamiei. Mai degrabă comentatorii din istoria recentă, în schimb, că acest cuvânt nu este nume propriu, că ar putea fi un nume comun cu sensul de „un munte oarecare” au crezut.

Cuvântul „Cudi”, care indică locul unde s-a așezat corabia, dacă nu este socotit nume propriu, ci adjectiv, înseamnă „loc rodnic fertil”. Ca acest cuvânt să fie înțeles mai mult cu acest sens decât ca nume de loc este mai potrivit cu relatarea din Coran, profetul Noe (as) se roagă astfel despre locul în care dorește să se așeze corabia sa: „Și spune: „Domnul meu, coboară-mă într-un popas binecuvântat (rodnic), Tu ești cel mai bun dintre cei care găzduiesc.” (Sura Al-Mu'minun 29)

Profetul Noe (as) a dorit în rugăciunea sa să coboare într-un loc rodnic și binecuvântat, iar Allah, care i-a primit rugăciunea, l-a coborât pe Cudi –adică într-un loc rodnic-. (Sura Hud, 44)

Sensul de dicționar al cuvântului Cudi, rădăcina CVD, înseamnă „loc rodnic, fertil, bun”. Iar Cudi devine adjectiv de relație din rădăcina CUD. Atunci sensul de „loc rodnic fertil, bun” se întărește, care în verset se contopește cu rugăciunea „munzelen mübareken”. Cele două versete se completează unul pe altul. Adică, după potop, corabia profetului Noe (as) a fost coborâtă într-un loc rodnic și productiv, unde să poată face agricultură și să-și hrănească animalele. Când aceste două versete sunt luate în considerare împreună, se înțelege că acest cuvânt Cudi nu este nume propriu de loc sau de munte, ci adjectiv de relație.
De aici se înțelege și că locul în care corabia a ajuns pe uscat poate fi o înălțime oarecare în câmpia interioară din partea de sud a câmpiei Mesopotamiei.

Zeci de munți și înălțimi cunoscute sub numele propriu „Cudi” există în Mesopotamia, în Iran, în Turcia și în încă multe alte locuri. Decât a căuta un munte cu numele Cudi, a căuta forma derivată din rădăcina „CVD”, adică „o înălțime care este loc rodnic, fertil, un loc bun”, este mai potrivit cu relatarea generală din Coran.

Locul Potopului lui Noe

Câmpia Mesopotamiei este indicată ca locul în care a avut loc Potopul lui Noe. În această regiune s-au întemeiat cele mai vechi și mai dezvoltate civilizații cunoscute din istorie. De asemenea, această regiune, fiind situată la mijlocul râurilor Tigru și Eufrat, constituie din punct de vedere geografic un teren potrivit pentru o mare inundație. Una dintre cauzele care au sporit efectul Potopului este, cu mare probabilitate, faptul că aceste două râuri s-au revărsat din albiile lor și au cuprins regiunea.

Un al doilea motiv pentru care această regiune este acceptată ca locul în care a avut loc Potopul este unul istoric. În arhivele multor civilizații din regiune au fost scoase la iveală numeroase documente care relatează un Potop petrecut în aceeași perioadă. Aceste civilizații, care au fost martore la nimicirea Poporului lui Noe, trebuie să fi simțit nevoia de a înscrie în arhivele istorice felul în care s-a petrecut această catastrofă și urmările ei. Se știe și că majoritatea legendelor care relatează Potopul sunt de origine mesopotamiană. Cele mai importante sunt însă descoperirile arheologice. Acestea arată că în această regiune s-a produs într-adevăr o mare inundație. Această inundație, după cum vom examina în detaliu, a făcut ca civilizația din regiune să stagneze pentru o vreme. În săpăturile făcute, urmele clare ale unei catastrofe atât de mari au fost scoase de sub pământ.

După cum reiese din săpăturile făcute în regiunea Mesopotamiei, această regiune s-a confruntat de multe ori de-a lungul istoriei cu catastrofe produse de viituri și de revărsarea râurilor Tigru, Eufrat. De exemplu, un an din vremea lui Ibbis, conducătorul marelui oraș Ur, aflat chiar în partea de sud a Mesopotamiei, în jurul anului 2000 î.Hr., este definit ca „după un Potop care a șters hotarele dintre cer și pământ”1. În anii 1700 î.Hr., în vremea lui Hammurabi din Babilon, un an este definit și el prin evenimentul „distrugerea orașului Eșnunna de către o viitură”.

În secolul 10 î.Hr., în vremea conducătorului Nabumukinapal, în orașul Babilon a avut loc o inundație.2 Și în secolele 7, 8, 10, 11 și 12 după Hristos s-au petrecut în regiune inundații importante. În secolul 20, în anii 1925, 1930 și 1954 s-a produs de asemenea aceasta.3 Ceea ce reiese este că regiunea este mereu expusă unei catastrofe prin viitură și că, după cum se arată în Coran, este limpede posibil ca o viitură de mare amploare să nimicească un popor întreg.

UNDE A TRĂIT NOE (AS)

După ce s-a înțeles că numele Vedd, Suva, Yeğus, Ye'uk și Nesr reprezintă pretinșii zei ai popoarelor mesopotamiene și că aceste nume simbolizează soarele, luna și stelele, s-a înțeles că profetul Noe (as) a trăit în Mesopotamia și că potopul a avut loc și el în acest loc. (Maria Höfner, „Die vorislamische Religionen Arabiens” Die Religionen Altsyriens, Altarabiens und der Mandaer, von Hartmut Gese, Maria Höfner, Kurt Rudolph, Stuttgart 1970)

Când, în urma cercetărilor arheologice făcute, s-a înțeles că potopul a avut loc în Mesopotamia, a devenit limpede că idolii ale căror nume sunt menționate mai sus și comunitățile idolatre care li se închinau au trăit și ei aici. Se înțelege că profetul Noe (as), venit ca avertizator la aceste comunități idolatre, și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în această regiune și că potopul a avut loc și el aici.

Dovezile arheologice ale Potopului

Este foarte demn de atenție faptul că urmele multora dintre popoarele despre care Coranul vestește că au fost nimicite se întâlnesc în zilele noastre. Din datele arheologice se înțelege că, cu cât dispariția unui popor este mai bruscă, cu atât este mai mare șansa de a obține descoperiri care îi aparțin.

În cazul în care o civilizație dispare dintr-odată -ceea ce poate fi urmarea unei catastrofe naturale, a unei migrații bruște sau a unui război- urmele care îi aparțin se păstrează mult mai bine. Casele în care au locuit oamenii și obiectele pe care le-au folosit în viața de zi cu zi sunt îngropate sub pământ într-un timp scurt. Astfel, acestea sunt păstrate destul de multă vreme neatinse de mâna omului și, odată scoase la lumina zilei, oferă indicii importante despre viața din trecut.

Iată, datorită acestui fapt au fost scoase la iveală în zilele noastre multe dovezi legate de Potopul lui Noe. Potopul, despre care se crede că a avut loc în jurul anilor 3000 î.Hr., a nimicit într-o clipă o civilizație întreagă și a făcut ca în locul ei să fie întemeiată o civilizație cu totul nouă. Astfel, dovezile clare ale Potopului s-au păstrat de-a lungul a mii de ani, pentru ca noi să luăm învățătură.

Există multe săpături făcute pentru a cerceta Potopul care a cuprins Câmpia Mesopotamiei. În săpăturile făcute în regiune s-au găsit, în principal în patru orașe, urmele unei catastrofe prin viitură care ar fi putut avea loc în urma unui mare potop. Aceste orașe sunt Ur, Uruk, Kiș și Șuruppak, orașe importante ale Câmpiei Mesopotamiei. Săpăturile făcute în aceste orașe arată că toate au fost expuse unei viituri în jurul anilor 3000 î.Hr. Să ne ocupăm mai întâi de săpăturile făcute în orașul Ur.

Cele mai vechi dintre rămășițele de civilizație dobândite în săpăturile făcute în orașul Ur, numit în zilele noastre Tel-El Muhayer, ajung până în anii 7000 î.Hr. Orașul Ur, unul dintre locurile în care oamenii au întemeiat pentru prima oară o civilizație, a fost de-a lungul istoriei o zonă de așezare prin care multe civilizații au trecut una după alta.

Descoperirile arheologice scoase la iveală în săpăturile făcute în orașul Ur arată că civilizația de aici a fost întreruptă în urma unei catastrofe printr-o viitură foarte mare și că apoi, cu timpul, au început să apară din nou civilizații noi. Persoana care a făcut prima săpătură în această regiune este R. H. Hall, de la British Museum. Leonard Woolley, care după Hall a preluat sarcina de a conduce săpătura, a condus și o lucrare de săpături desfășurată în comun de British Museum și Universitatea Pennsylvania. Lucrările de săpături conduse de Woolley, care au creat o mare senzație la scară mondială, au continuat din 1922 până în anul 1934.

Săpăturile lui Sir Woolley au avut loc pe la mijlocul deșertului dintre Bagdad și Golful Persic. Primii întemeietori ai orașului Ur erau un popor venit din Nordul Mesopotamiei, care și-a dat numele de „Ubaidyen”. Pentru a obține informații despre acest popor au fost începute săpături detaliate. În revista Reader’s Digest săpăturile lui Woolley sunt relatate astfel:

În zona săpăturii, pe măsură ce se cobora mai adânc, a fost scoasă la iveală o descoperire foarte importantă; acesta era cimitirul regilor orașului Ur. Cercetătorii au găsit în acest cimitir, unde fuseseră îngropați regii și nobilii sumerieni, multe opere de artă legendare. Coifuri, săbii, instrumente muzicale, opere de artă lucrate din aur și din pietre prețioase. Erau și alte lucruri mult mai importante decât acestea; arhive istorice presate pe tăblițe de lut cu o măiestrie și o pricepere uimitoare, printr-o tehnică înaltă.

Cercetătorii au găsit la Ur scrieri care purtau aceleași nume din listele regilor, ba chiar printre ele au dat și de numele persoanei care a întemeiat prima familie regală din Ur. Woolley a ajuns la concluzia că cimitirul a început înainte de Prima Dinastie din Ur. De aceea, a ajuns la concluzia că o civilizație extrem de dezvoltată a existat cu mult înaintea primei dinastii.

După examinarea amănunțită a dovezii, Woolley a decis să avanseze săpătura mai adânc, spre partea de sub morminte. Muncitorii au pătruns cam un metru în adâncime prin cărămizile devenite noroi și au început să scoată oale și ulcele. „Și apoi, dintr-odată, totul s-a oprit.” Așa scria Woolley. „Nu mai erau nici oale, nici ulcele, nici cenușă, doar nămolul curat adus de apă.”

Woolley a continuat săpătura, s-a pătruns în adâncime, trecând printr-un strat de lut curat de vreo doi metri și jumătate, iar apoi, dintr-odată, muncitorii au dat de unelte din piatră de șmirghel și de cioburi de oale făcute de oamenii acestei epoci, pe care istoricii au numit-o cultura ultimei Epoci a Pietrei. Când nămolul a fost curățat bine, a ieșit la iveală o civilizație rămasă dedesubt. Această situație arăta că în regiune s-a produs o mare inundație. De asemenea, analiza microscopică arăta că un strat gros de lut curat a fost îngrămădit aici de un potop atât de mare încât să nimicească vechea civilizație sumeriană. Epopeea lui Ghilgameș și povestea lui Noe se uneau într-o sursă comună, într-un puț săpat în Deșertul Mesopotamiei.

De asemenea, Max Mallowan transmitea astfel gândurile lui Leonard Woolley, cel care a condus săpătura:

Woolley, arătând că o masă de lut atât de mare, formată într-un singur interval de timp, nu poate fi decât rezultatul unei catastrofe printr-o viitură foarte mare; a definit stratul de viitură care desparte Ur-ul sumerian de orașul întemeiat de poporul de la Al-Ubaid, care folosea oale pictate, drept rămășițele Potopului legendar.

Aceste date arătau că unul dintre locurile afectate de Potop a fost orașul Ur. Arheologul german Werner Keller a exprimat și el astfel importanța săpăturii în cauză: „Faptul că în săpăturile arheologice făcute în Mesopotamia au ieșit rămășițe de orașe de sub un strat mâlos a dovedit că aici a fost o viitură.”