Versetele din Coran în Care Nu Apare Expresia ”Spune, Spune că” Nu Sunt Contradictorii

Putem spune că prietenii care își fac un argument din faptul că în unele versete din Coran nu este folosită expresia „Spune că” critică orbește, fără să cerceteze… De exemplu; pentru versetul 104 din Sura Al-An'am și versetul 91 din Sura An-Naml și altele asemănătoare, expresia „Spune că” este prezentă în mod implicit. Aceasta este o trăsătură de stil proprie Coranului. Cel care are gustul limbii arabe nu simte niciodată în aceste texte vreo cădere de nivel, vreo lipsă. Din curgerea firească a vorbirii; înțelege că expresia este un cuvânt al lui Allah. Într-adevăr, în aproape toate traducerile Coranului, inclusiv în cele făcute de occidentali, expresia „Spune că” a fost arătată între paranteze.

În versetele care încep cu porunca „Spune că”, tiparul vorbirii a fost modelat ca fiind îndreptat de la Allah către Rob. Dacă faptul că tiparul vorbirii este astfel este suficient pentru a dovedi că acea vorbire este cuvântul lui Allah, Coranul a arătat acest aspect de aproximativ trei sute de ori. Iarăși, dacă acest aspect are o importanță vitală în a arăta dacă Coranul este sau nu cuvântul lui Allah, (conform pretenției că Coranul este cuvântul profetului Muhammad (!)) profetul Muhammad este conștient de acest lucru și a fost atent la el în aproximativ trei sute de locuri. Atunci de ce l-ar fi neglijat în câteva locuri? Astfel, și pretenția că ar fi uitat este nevalabilă. Pentru că nu este posibil ca el să nu observe această lipsă (!) din Doamne ferește Coranul pe care îl recita și îl propovăduia în permanență.

Pe lângă aceasta, politeiștii arabi, în limba cărora a coborât Coranul, în ciuda întregii dușmănii pe care o simțeau față de Coran, nu au îndrăznit niciodată o asemenea obiecție. Nu doar că nu au obiectat, dar, în ciuda tuturor cererilor insistente și a provocărilor Coranului, nu au putut aduce o carte ca el, o sură ca una dintre surele lui, un verset, un cuvânt. Dacă Coranul ar fi fost cuvântul Profetului, și politeiștii arabi, care împărțeau cu el același trib, aceeași societate și același mediu, vorbeau aceeași limbă și se aflau mai sus decât el din punctul de vedere al poziției sociale, ar fi produs o asemenea carte. Dar nu au reușit acest lucru. Pentru că „El nu vorbește din dorința sinelui său. El (Coranul) nu este decât o revelație care i-a fost făcută cunoscută” [Sura An-Najm 3-4]

Dacă în structura vorbirii Coranului ar fi existat vreun aspect care să poată fi contestat, contrar gustului literar și logicii, acest lucru l-ar fi făcut, înaintea celor care nu știu nici măcar un cuvânt de arabă, chiar politeiștii arabi, primii destinatari ai Coranului. Ei, în mod firesc, pentru a discredita în ochii poporului o asemenea carte care a țintit să desființeze religia strămoșilor lor, s-ar fi îndreptat spre a-i enumera lipsurile și spre a o critica. Dar arabii aflați pe culmea gustului literar nu au făcut așa ceva. Ba chiar au rămas uimiți de superioritatea literară a Coranului și și-au exprimat această uimire în forma „Acesta (Coranul) nu este altceva decât o vrajă limpede.” [Sura Saba, 43]. Iar pe cei care pretind că Coranul este cuvântul Profetului, într-un mod care să arate înalta forță literară a acestei cărți, și-au exprimat uimirea în forma evaluării „...nu, el însuși l-a născocit; nu, El este un poet.”pentru Profet…